Fie ca recunoastem sau nu, fiecare dintre noi minte cate putin.
"Scopul scuza mijloacele", ar spune unii, sau "e doar o minciuna nevinovata" menita sa faca pe cineva sa se simta bine ori pentru a-l
proteja, ar replica altii.
Vinovata sau nevinovata, minciuna tot minciuna ramane!
Este minciuna forma cea mai simpla de manipulare, la care apelam?
"Cine minte mai mult: femeia sau barbatul?" sau mai bine zis: "Cine stie sa minta mai bine??"
Sunt intrebari ale caror raspunsuri, nu le vom gasi in cartea: "MINCIUNILE FEMEILOR", scrisa de Ludmila Ulitkaia. Departea de a avea pretentia elucidarii acestui aspect in intregime sau macar partial, autoarea prezinta un studiu artistic asupra problemei.
Minciuna sau arta fabulatiei este considerata ca fiind o calitate speciala feminina.
"Gogosile" feminine, spre deosebire de cele masculine pragmatice, reprezinta o tema extrem de pasionanta.
"Femeile fac totul altfel, gandesc altfel, simt altfel, sufera si...mint altfel."
Analizand "descendenta directa" a femeilor ce detin arta/ darul minciunii, autoarea stabileste o distinctie clara intre tipologia feminina din Antichitate: "Ulise a cantarit toate argumentele pro si contra si a lua-o in casatorie nu pe cea mai frumoasa intre femei, superstarul cu principii morale indoielnice, ci pe Penelopa, femeie de casa care pana la adanci batraneti le-a frant tuturor inima cu fidelitatea ei conjugala provocatoare si inca de pe atunci cam depasita."
"Iscusitele-i nascociri" o transforma pe naiva mincinoasa intr-o casnica care "n-a ocupat un loc la fel de important ca al sotului sau al verisoarei ei", Elena cea care a dezlantuit cel mai crud razboi al Antichitatii.
Concluzia autoarei este ca ii lipsea o calitate speciala: arta fabulatiei. Prosteasca incapatinare feminina o lipseste de favorurile pretendentilor si isi pierde "in lacrimi culoarea ochilor ei vii din tinerete."
"Orice minciuna e rara precum cancerul la inima, dar are trasaturi de boala molipsitoare."
Pe curand!
"Femeile mint cum respiră, spune Ludmila Uliţkaia. Drept e că nu toate,
numai cele care au darul fabulaţiei. Minciunile lor sunt gogonate, unele
sunt frumoase, rod al unei fantezii debordante, altele sunt urâte,
„şchioape", ascund adevăruri crude. Când mint, femeile povestesc istorii
personale, căci minciuna trăită şi spusă cu lacrimi în ochi, ca să
înduioşeze, devine credibilă pentru naivi. Şi naivitatea, ca şi
capacitatea de a minţi, este un dat natural „la fel ca laptele,
mesteacănul sau bondarul".
Citeste aici cateva pagini.
LUDMILA ULIŢKAIA s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce îşi
ia masteratul în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în
cadrul Intitutului de Genetică din capitala Rusiei. La sfârşitul anilor
'70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova şi scrie
scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas,
2004), i-a adus instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista
scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă şi încununat cu premiile
Médicis Étranger (1996) şi Giuseppe Acerbi (1998). Următorul roman, Medeea şi copiii ei (1996), îi aduce o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care şi-l adjudecă în 2002 pentru romanul Cazul Kukoţki (2001). Înmormântare veselă
(1997; Humanitas, 2005), unul dintre cele mai apreciate romane ale
autoarei, este tradus în douăzeci şi cinci de ţări şi urmează a fi
ecranizat. De acelaşi succes se bucură şi romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005) şi Al dumneavoastră sincer, Şurik
(2003; Humanitas Fiction, 2008). Acesta din urmă a fost tradus în
peste douăzeci de limbi, fiind desemnat „Romanul anului" în Rusia (2004)
şi primind numeroase premii, dintre care menţionăm Premiul Naţional
pentru Literatură în China (2005) şi Grinzane Cavour în Italia (2008).
Daniel Stein, traducător (2006) a fost distins cu Premiul Naţional
pentru Literatură BIG BOOK (Rusia), clasându-se al doilea în topul celor
mai vândute cărţi în Rusia (devansat fiind doar de romanele popularului
Boris Akunin), precum şi Premiul Părintele Alexander Men
(Germania-Rusia, 2008), Premiul Bauer-Ca'Foscari (Italia, 2010) şi
Premiul Simone de Beauvoir (Franţa, 2011). Cel mai recent roman al
Ludmilei Uliţkaia, Imago, a apărut în 2010. Este autorea a
treisprezece cărţi de ficţiune, a trei volume de poveşti şi a şase piese
de teatru. Cărţile sale s-au tradus până în prezent în peste treizeci
şi cinci de ţări şi i-au adus un număr impresionant de premii şi
distincţii literare. 
